APRILIE – înmugurind speranţa

Întorc privirea peste umăr şi strâng uşor din ochi, să văd departe. Mă-ncrunt şi cu-n suspin de dor, încep cu gândul timpul să-l măsor. Şi văd un copăcel de om prin pajiştea verzuie ce se întoarce dup-o zi de şcoală grăbit pe cărăruie.

Ai zice că-i grăbit de foame sau fuge să-şi îmbrăţişeze mama, dar deşi foame îi este, mama lui nu este acasă.

Cu ochii-nscânteiaţi şi părul tăvălit parcă prin spice, îşi ţine drumul drept, nimic nu ne zice. Aş vrea sa ştiu de ce-i grăbit, de ce se-ntoarce acasă de parcă ar fi urmărit. Şi mă strecor pe un primăvăratic vânt şi peste umăr mă aplec, găndul suspinat să i-l ascult.

„Pe cărăruia strâmtă, c-o geantă cât un sac, trecea poştaşul fluierând prin sat, din două vorbe şi un semn cu palma îmi spune că mi-a dus acasă scrisoare de la mama. Cum să nu fug, cum să nu mă grăbesc, când eu aştept poştaşul, ca îngerul ceresc.”

Acesta era gândul ce-i ardea în piept şi se grăbea cu nerăbdare s-ajungă la bilet.

Şi iată că ajuns acasă cu gâfâitul unui trenuleţ cu aburi şi stropi pe frunte ca picăturile de ploaie, se-asează pe o treaptă şi zgomotos desface scrisorica.

După urări cu sărutări din partea mamei, cuprinde la piept bucata de hârtie şi repetă plin de bucurie, finalul, ce-l îndeamnă ca să spere.

„cu dor te-anunţă mama, că anul acesta, Crăciunul ne va găsi îmbrăţişaţi acasă ” .

Şi-aşa a fost, vă spun chiar eu, am fost de faţă, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu.