O martie răcoroasă îmbibată în noroi şi ceaţă, o vreme a tristeţii ce-şi alungase orice fărâmă de culoare. Îmi caut printre lucruri o amintire dulce, dar toate au coperte amare, aşezate în rafturi reci şi sumbre.
În negura de-afară, în ceaţa ce-nmuia şi oasele şi cedrii, cu-o haină groasă fără nasturi, cu asprimea unui voinicel, am pornit să caut floarea. Da, ştiu, o floare nu aduce primăvară, stiu, aceasta se-ntâmplă numai în cărţi învelite în coperte colorate, dar eu, un prichindel cu păr şaten şi verde-n ochi, cu obrăjori de turtă dulce şi suflet amărât, încă mai cred că o floare poate aduce un zâmbet.
Suspin, şi-n pas grăbit, mărunt şi neobosit, cu haina ce-mi ajunge la genunchi, cu gâtul dezvelit şi mânecile lungi, păşesc spre pădurice, cautând floarea cea râvnită.
De ce vreau floarea?
E martie si calendarul are o fotografie înflorată. Nu, staţi aşa, mai există un motiv. Primăvara este anotimpul florilor...
Sunt atât de puerile motivele, că nici eu, un colţişor de copil nu le cred. Bine, vă spun, nu cred ca primăvara vine cu o floare dar îmi doresc şi cred că o floare o poate aduce pe mama acasă.
Am frămăntat noroaie, am răvăşit frunzişuri, am străbătut pâraie, am scormonit tufişuri, dar floarea ce-n zadar o căutam a stat la loc ascuns de ochii-mi scănteiaţi.
