APRILIE – înmugurind speranţa

Întorc privirea peste umăr şi strâng uşor din ochi, să văd departe. Mă-ncrunt şi cu-n suspin de dor, încep cu gândul timpul să-l măsor. Şi văd un copăcel de om prin pajiştea verzuie ce se întoarce dup-o zi de şcoală grăbit pe cărăruie.

Ai zice că-i grăbit de foame sau fuge să-şi îmbrăţişeze mama, dar deşi foame îi este, mama lui nu este acasă.

Cu ochii-nscânteiaţi şi părul tăvălit parcă prin spice, îşi ţine drumul drept, nimic nu ne zice. Aş vrea sa ştiu de ce-i grăbit, de ce se-ntoarce acasă de parcă ar fi urmărit. Şi mă strecor pe un primăvăratic vânt şi peste umăr mă aplec, găndul suspinat să i-l ascult.

„Pe cărăruia strâmtă, c-o geantă cât un sac, trecea poştaşul fluierând prin sat, din două vorbe şi un semn cu palma îmi spune că mi-a dus acasă scrisoare de la mama. Cum să nu fug, cum să nu mă grăbesc, când eu aştept poştaşul, ca îngerul ceresc.”

Acesta era gândul ce-i ardea în piept şi se grăbea cu nerăbdare s-ajungă la bilet.

Şi iată că ajuns acasă cu gâfâitul unui trenuleţ cu aburi şi stropi pe frunte ca picăturile de ploaie, se-asează pe o treaptă şi zgomotos desface scrisorica.

După urări cu sărutări din partea mamei, cuprinde la piept bucata de hârtie şi repetă plin de bucurie, finalul, ce-l îndeamnă ca să spere.

„cu dor te-anunţă mama, că anul acesta, Crăciunul ne va găsi îmbrăţişaţi acasă ” .

Şi-aşa a fost, vă spun chiar eu, am fost de faţă, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu.

Martie, o vreau pe mama acasă

           Înmoi condeiul în lacrima amintirilor şi aştern în linişte un bocet ce s-a-ntâmplat odată.
           O martie răcoroasă îmbibată în noroi şi ceaţă, o vreme a tristeţii ce-şi alungase orice fărâmă de culoare. Îmi caut printre lucruri o amintire dulce, dar toate au coperte amare, aşezate în rafturi reci şi sumbre.
          În negura de-afară, în ceaţa ce-nmuia şi oasele şi cedrii, cu-o haină groasă fără nasturi, cu asprimea unui voinicel, am pornit să caut floarea. Da, ştiu, o floare nu aduce primăvară, stiu, aceasta se-ntâmplă numai în cărţi învelite în coperte colorate, dar eu, un prichindel cu păr şaten şi verde-n ochi, cu obrăjori de turtă dulce şi suflet amărât, încă mai cred că o floare poate aduce un zâmbet.
           Suspin, şi-n pas grăbit, mărunt şi neobosit, cu haina ce-mi ajunge la genunchi, cu gâtul dezvelit şi mânecile lungi, păşesc spre pădurice, cautând floarea cea râvnită.
          De ce vreau floarea?

          E martie si calendarul are o fotografie înflorată. Nu, staţi aşa, mai există un motiv. Primăvara este anotimpul florilor...

          Sunt atât de puerile motivele, că nici eu, un colţişor de copil nu le cred. Bine, vă spun, nu cred ca primăvara vine cu o floare dar îmi doresc şi cred că o floare o poate aduce pe mama acasă. 

         Am frămăntat noroaie, am răvăşit frunzişuri, am străbătut pâraie, am scormonit tufişuri, dar floarea ce-n zadar o căutam a stat la loc ascuns de ochii-mi scănteiaţi.

         Şi m-am întors cu umerii-apăsaţi de sarcina tristeţii, dar nu gândiţi că floarea nu a fost găsită. După un timp de două ierni şi-o vară, în aşteptarea unei zi-nsorite, pe ceas de-amiaz sub raza-mbietoare m-a-mbrăţişat mămica cu zâmbetul ca  floarea.

Martie, o mână de flori pentru mama

               Un vânticel căldicel ce călărea pe dealurile din împrejurimi mă ademenea să ignor petele de zăpadă ce încă mai pestriţau pământul şi să pornesc, să caut semne ale primăverii care, sfioasă, batea uşor la uşa iernii răuvoitoare şi îndărădnică. Copacii erau ca nişte fantome slabe şi golaşe, ca o armată zăvorâtă într-un templu al uitării. Pădurea-şi tânguia un vaiet prelung, chemând dinspre ţinuturile calde zburătoarele, ca să reînvie înmărmurirea sură.
                Pe un drum de căruţe săpat printre coline, un băieţel cu un jerseu maro şi dragoste de mamă, îndemnat fiind de un dor de primăvară, a pornit spre o poiană, după ghiocei. S-a adâncit demult în singuratica pădure. Drumul era îngreunat de crengi căzute dinspre iarnă. Flămând şi ud, dar cu dorinţa de a-şi umple mânuţele cu flori pentru mama, călca apăsat în noroiul frământat de roţi şi copite.
               Atât bolta cerului, cât şi copacii păreau fără viaţă. Într-o conturare de gri şi negru, arborii îşi întindeau crengile spre cer ca o rugă a deznădejdii, iar cerul răspundea cu o pâclă albicioasă, lăsând să se-nţeleagă că n-are încă niciun raspuns. Noroiul şi umezeala aveau stăpânirea timpului, determinându-i pe muritori să-şi încleşteze dinţii de durere şi dor după o rază de soare, după o pată de culoare, după o mireasmă de floare.
                 Şi iată! Printre copacii strâmbi, vede o poiană ce nu dezbrăcase încă plapuma de zăpadă murdară a iernii ce nu dorea să plece. Grăbeşte pasul împroşcând în zăpada ce încă ţinea ferecaţi ghioceii... Încet, ca asfintitul, dezamăgirea îi cuprindea simturile. Înfrigurat şi fără de puteri se aşează pe recele zăpezii, lăsând să treacă clipele grăbite spre-o zi mai caldă, spre-o zi a bucuriei...


                 N-am să mai trec niciodată pe-acele cărări, le-am lăsat să se umple de spini. Mă uit înapoi şi-mi sterg cu iuţime lacrima ce-mi trădează durerea trecutului. N-am găsit în acea zi flori pentru mama, dar nici mama nu mă astepta cu braţele deschise să primească ghiocei. M-am întors îmbrâncit de amărăciune, iar când am ajuns, amărăciunea mi-a pleznit şi celălalt obraz. Casa era goală şi rece fără mama, iar hainele ude îmi sporeau bocetul ce m-a cuprins.

               M-am aşezat pe jos lângă un scaun şi am rămas aşa până ce noaptea a tras vălul peste dealuri, peste simţuri, peste gânduri.

               Privesc pe furiş spre acele amintiri, ca nu cumva să mă rătăcesc în tristeţea lor şi să nu găsesc drumul înapoi.

FEBRUARIE, CINEVA MI-A RĂPIT MĂMICA

             Abia învăţasem să merg singur pe drumul spre şcoală, abia începusem să mă înşiretez şi să mă închei la nasturii de la cămaşă, abia trecuse o lună de la bucuriile sărbătorilor de iarnă, că într-o zi, întors pe lungul drum de la şcoală, pregătit să-mi îmbrăţişez mămica, am azvârlit ghiozdanul din spate, mi-am prins fularul pe cuier şi-am pornit s-o caut prin casa plină de ecou. 

           La început am crezut că-i ocupată şi că nu mă aude, am strigat mai tare, dar n-am primit răspuns, un gând m-a îndemnat ca s-o caut pe afară. N-a fost nici o problemă, pentru că nu apucasem să mă dezechipez. Am încercat să mă uit după urme, pentru că deşi în alte părţi se culegeau ghiocei, aici încă zăpada era stăpâna ţinutului, pe lângă casă nu am găsit-o, aşa că m-am îmbărbătat şi am pornit spre pădurea din vecinătate, care parcă-mi făcea semne cu crengile golaşe şi negrite de statul în umezeala iernii ca să nu-mi fac mari speranţe. Pe lângă pârâul ce-şi croise drum de sub stânci, zăpada pierduse teren, se vedea locul unde peste doar câteva luni vor fi flori şi verdeaţă. Mi-a fost mai uşor să urc pe aici că nu trebuia să-mi ridic picioarele foarte sus ca prin zăpadă.

              N-am hoinărit mult, pădurea era neprimitoare, inaccesibilă şi plină de crengi căzute, sub gretatea anotimpului ce se pregătea să iasă de pe podium şi parcă încerca să-mi întărească neliniştea şi nesiguranţa aşa că m-am întors (ca oşteanul înfrânt, dintr-o bătălie în care şi-a pierdut ţara).

               N-am găsit-o, nu mi-a răspuns, mi-am dezbrăcat uniforma amăgindu-mă că poate-i la cumpărături şi am s-o sărut când se întoarce.
             Am numărat aproape fiecare minut trecut, am aburit fereasta căutând-o din priviri chiar de la cotitura uliţei, a venit şi fratele meu de la şcoală, mi-am terminat şi temele, am aprins deja becul în cameră, iar noi tot singuri am rămas.
               Ca nişte pui de prepeliţă, la marginea tufişului, plini de spaimă şi prea micuţi ca să înţelegem realitatea, o strigam pe mama. Flămânzi, obosiţi, singuri, înfriguraţi şi deznădăjduiţi, ne-am luat unul pe altul în braţe încercând un surogat al îmbrăţişării mamei noastre.
              Vântul ne făcea să tresărim mereu; parcă auzeam paşii grăbiţi ai mamei dornice să-şi întâlnească odraslele, dar era doar una dintre ultimele zvâcniri ale iernii care se vedea alungată de căte o adirere mai prietenoasă. Am aşteptat-o până târziu în noapte, am sperat uitându-ne mereu la ceas, că poate-i la vreun vecin sau la cumpărături, că poate-i la bunici sau ... Şi am adormit singurei, flămânzi şi fără zâmbetul ocrotitor al mamei, pe marginea unui pat, cu gândul că doar doar o să vină.
            Cineva ne-a răpit mămica.
            Mai târziu, când am început să pricepem lucrurile, am înţeles că trebuie să stea pentru o vreme departe de noi, n-am înţeles de ce, şi am plâns... şi pâng şi azi, dar nu-nţeleg de ce.

Ianuarie, pe străzi înzăpezite

            Steluţe argintii cădeau din cer, seara câştiga din ce în ce mai mult teren în bătălia cu ziua, ferestrele radiau prin lumina gălbuie a becului, căldura căminelor. Oameni grabiţi se îndreptau spre destinaţii precise, iar un „ghemotoc” trăgea ghetuţele-i mari prin omăt. Cu gâtul golaş, cu un veston strâns peste piept, închis doar la doi nasturi, cu pantalonaşii în carouri ce nu-i acopereau carâmbul ghetuţelor şi urechile biciuite de frigul ianuariei, pornise pe străzi spre nicăieri. Oftă lung, privind la oamenii mari ce-şi trăgeau „comorile” pe săniuţe, toţi erau veseli şi chicoteau făcând demonstraţii de bună dispoziţie. El şi tovarăşa lui de drum, „Singurătatea”, făceau conversaţie. Se mai contraziceau, se mai certau, dar nu era chip să se despartă.
            Deşi iarna era în elementul ei, deşi zăpada bătătorită de pe trotuare gemea aspru sub tălpile ghetuţelor, deşi era condus doar de „însoţitoarea” mai sus amintită, nimic din acestea nu-l opreau să admire spectacolul bucuriei ce avea în distribuţie pâlcuri de oameni şi copii care se desfătau jucându-se cu plapuma iernii.
            Doar câteva ore trecuseră de când un an îşi luase adio de la prezent, făcând loc unui alt an care nu-i promitea mai multe decât cel care tocmai l-a părăsit. Vitrinele se mai desfătau de prezenţa cozonacilor iar cutiile frumos ambalate cu fundiţe şi sclipici nu dispăruseră încă din galantarele ce se făleau în vecinătatea trotuarului, iar el trecea pe aproape încercând, parcă, să se obişnuiască cu gândul că multe din dorinţele lui sunt doar iluzii şi că ar face bine să-şi numere paşii în loc să se uite „pe pereţii” de sticlă.
             Apropiindu-ne de el i-am putea „asculta ” gândul:
                    „Iar a trecut râvnitul moş,
                     N-am ce să fac, eu n-am un coş,
                     Şi n-a găsit un loc unde să-mi lase,
                     Un pacheţel din multele-i daruri frumoase.”
             Ridică mâna stângă şi şterse aspru obrazul cu mâneca vestonului , vrând parcă să demonstreze că gândurile sensibile nu-l afectează pe el, cel voinicel.
Ghirlande din becuri colorate ce-şi fac jocul îmbătător i se oglindesc în ochii-i mărgelaţi, mânuţele-i înroşite de frig stau atârnate pe lângă trunchi, de parcă trebuia să ţină o anumită măsură între ele. Continuă să păşească în acelaşi ritm, doar privirea şi-o mută aritmic, ba la copiii care se joacă în zăpadă, ba la câte-o maşină ce trece în grabă pe stradă, ba la vitrina ce se făleşte cu marfă, ba la ghirlandele de globulete ce-i luminează faţa.
                     Nu vrea să pară trist... dar este...
                     Nu vrea să-i fie dor de mama... dar îi este...
                     Nu vrea să plângă, dar ochii îi sclipesc,
                     Ar vrea să strige: „Mamă, unde eşti?”.
                     Dar trece şi păşeşte trist pe trotuar,
                     Gândind că plânsu-i în zadar
                     Şi scapă un adânc oftat,
                     Parcă ar fi moşneag în sat.
                     Şi dacă mergem mai aproape,
                     Dorind ca gândul lui să nu ne scape,
                     În bătaia unui aspru vânt,
                     Fără de glas parcă-l auzi spunând:
                   „Ce bine-ar fi să ştiu să scriu,
                     Pentru că eu am auzit,
                    Că dacă îi scriu lui Moş Crăciun,
                    Visul mi se va-mplini.
                    Dar eu am vise, doar atât,
                    Dar nu cu feţi şi zâne,
                    Ci cu părinţi şi cu bunici,
                    Cu casă şi cu pâine.
                    Dacă scrisori nu pot trimite,
                    Ştiu ce voi face, chiar de-s mic,
                    Mă voi ruga şi-oi fii cuminte,
                    Până voi creşte un voinic”...
            Astfel, un prichindel, îşi începea numărătoarea dintr-un an ...
            Timpul a trecut... şi nu ştim cum... (dar ştim, pentru că am aflat)... s-a întâmplat aşa cum s-a rugat.

NOIEMBRIE, E FRIG ŞI SUNT TRIST

              Noiembrie târzie, încă la ora 11 era rouă şi nu oricum ci una în care puteai ţine carnea la păstrat. Crengile işi plângeau amintirea frunzelor ca şi cum n-ar şti că ele vor reînvia cândva. Soarele a semnat contract cu alte ţinuturi, alte meleaguri, iar pe noi ne-a abandonat în mâna nemiloasă şi neprimitoare a norilor. Grădinile erau goale, nici acestea nu aveau nimic de dăruit acum după ce o vară întreagă au rodit , nu ştiu, plâng, se tânguiesc sau se odihnesc.
            Uliţa-i goală, pietrisul sclipeşte ca mici ochi scăldaţi în lacrimi, se aud doar paşii mărunţi şi iuţi, prin veşmântul pomilor, a unui prichindel zis „Buzban”. Iată, a aparut în raza vizuală a celui ce impleteşte aceste cuvinte. Cu năsucul purpuriu, ochii injectati de răcoare, mâinile îndesate în buzunarele de la pantalonaş în semn că el refuză să dea bineţe unei zile atât de neprietenoasă. Un tricou gri, ce încearcă să-l apere de frig se agită în ritmul paşilor ca şi cum ar vrea să spună „ţine-mă că ameţesc”.
          Şi cum frigul nu-i destul de frig dacă nu-i şi ud, din loc în loc, câte o baltă mascată de otava târzie, îi împrospătează memoria lui Buzban, că-i noiembrie şi că papuceii lui sunt depăşiţi de evenimente. Dar ce-ar fi să ne apropiem să pătrundem în gândurile lui?
          „Ce trist, până şi natura plânge împreună cu mine, ce durere … pe lângă durerea mea, frigul mă biciueste ca un birjar priceput. Nimeni nu m-a întrebat de ce sunt amărât, colegii la şcoală se zbenguiau ca în mai, dar e noiembrie, doamna învăţătoare (înţolită bine) făcea prezenţa cu acelaşi glas melodios ca în septembrie, dar e noiembrie. Ar fi doar un singur lucru care ar putea să mă bucure, dar … dar … lasă, nu mă gândesc, mai bine aş face să mă grăbesc … acasă.”
            Foşnetul frunzelor ruginite se mai împleteşte din când în când cu plescăitul apei din belţi la întâlnirea cu papuceii mustind, dar parcă nu se mai termină cărăruia ce duce spre căldură şi mâncare. Deşi a pornit grăbit spre casă după ce clopoţelul a facut ultima strigare în acea dupamiază, luminile din ferestre îl îndeamnau să iuţească pasul că-l ajunge însingurata noapte.              
              Dar ce-ar fi să ne mai apropiem ca să-i mai ascultăm gândurile poate aflăm de ce e trist.
           „De ce sunt trist? Sunt nenumărate motive care au rămas în urma mea după ce m-au întristat şi mai sunt şi alte motive care nu mă lasă din oftat. Bine, am să enumăr câteva motive ale nefericirii mele. Noiembrie, frig, ploaie, belţi, seară, nori, … da, ştiu, ştiu că mai este ceva, dar nu ştiu cum să spun, că doare şi poate am să plâng şi-am să mă fac de râs, copil mare ce sunt, da, sunt mare, azi am implinit 10 ANI … ”
             Liniştea gândurilor încarcă iar văzduhul, ochii îi licăresc mai tare, şterge instinctiv năsucul înroşit şi păşeste cu spor pe cărare. Acum este aproape acasă , dar hai să ne mai apropiem, poate auzim ceva despre durerea provocatoare de lacrimi.
           „De ce sunt trist? Pentru că vara s-a dus şi mult mai este până oi mai vedea florile pe câmp. De ce sunt trist… chiar vreţi să auziţi de ce sunt trist acum când mai sunt câţiva metri până păşesc în ogradă? Bine, vă spun, sunt trist că este noiembrie, da ştiu, am mai spus asta, dar în noiembrie m-am născut eu, da ştiu, şi că este ziua mea de naştere am mai spus, dar n-am spus că mama şi tata nu mă aşteaptă acasă, … că petrecerea de aniversare va fi un oftat lung, că tortul din această seara este o mămăliguţă cu lapte , că tata este la casa lui, iar mama undeva departe, iar eu îmi aştern patul în casa unor oameni buni, sub acoperişul unde a copilărit mama mea. Poate n-ar trebui să fiu trist, că sunt mic şi nu înţeleg tot ce se petrece, dar … dar eu cresc … şi tare aş vrea să fiu un copăcel în casa părinţilor mei. Da, stiu, ei mă iubesc, dar …” Paşii s-au oprit, scoate o batistuţă rărită şi-şi şterge apăsat faţa şi năsucul vrând să nu se vadă că l-a răpus durerea. Licărirea caldă ce răzbate prin fereastră îi luminează pentru moment faţa …se întoarce brusc şi-ntreabă: „De ce sunteţi trişti în această seară?”.

Octombrie 2005

„Decembrie ... căldura nu vine numai de la soare”

                Aseară am avut un timp mai lung până ce somnul şi-a câştigat bătălia, iar în acest timp n-am avut altceva de făcut decât să las gândurile să-mi zburde prin ţinuturile trecutului.
„Decembrie ... căldura nu vine doar de la soare”
               Sfioasă, lumina dimineţii îmi gâdilă pleoapele, în semn că-i timpul să-mi dezvelesc ochii pentru a o vedea. Doi ochi mici şi sprinteni îşi fac apariţia, dis de dimineaţa, şi încă doi aşteaptă să fie înghiontiţi pentru aceasta. Iată-ne, doi copii, trecuţi de primul deceniu de viaţă, într-o dimineaţă de decembrie, treziţi din culcuşul nopţii (făcut pe-o canape extensibilă), sub un geam orientat spre nord (prin care se vedea releul de la Mogoşa). Imaginaţia dumneavoastră v-ar îndemna să credeţi că natura este bine pitită sub plapuma albă a iernii şi că abia aşteptăm să ne luăm fulare şi căciuli ca să ne avântăm cu sania la vale chicotind de fericire ... dar nu-i aşa... Singurul element care se potriveşte cu imaginaţia dumneavoastră este faptul că suntem fericiţi, dar zăpada nu face parte din decor, sania stă încă ruginită în pod, iar noi cu toate acestea ne-am trezit fericiţi.
             Singuri acasă (5), cu o listă de sarcini şi îndatoriri pusă între cele doua sticle ale vitrinei şi cu dorinţă arzătoare să se facă ora aşteptată, sărim de sub plapumă şi începem să mişunăm conform programului. Imaginaţi-vă doi miei în ţarc, la ora amiezii, care aşteaptă decizia ciobanului să-i lase să alerge la mama lor, aşa eram noi doi. Emoţii împletite cu dragoste şi mult, mult dor, fac să pară că penele ceasului sunt legate de podele.
            În program: animalele din gospodărie, cumpărături, curat în camera noastră şi foc în soba de sub boiler. Nu cred să mai fi avut o astfel de zi în viaţa mea, multe sarcini şi totuşi, nespus de bucuros. Soarele-şi întinde razele ce încălzesc ţinutul, deşi păsările călătoare ne-au lăsat demult „scrisoare de adio”, deşi pagina calendarului are o fotografie cu steluţe arginti îngrămădite pe o bojdeucă cu felinarul aprins. Frunzele copacilor stau asternute în covor ruginiu, natura nu-i prea vioaie, dar caldura ne face să credem că troienile s-au rătăcit pe drum.
          Noi ne vedem de treabă conform planificării din vitrină, animalele din ogradă au fost săturate, cumpărăturile (nu prea multe, era înainte de `89), sunt deja pe raft, iar noi plini de pasiune, ştergem elementele decorative de pe mobila ce străjuieşte camera copiilor (doze de la suc şi bere, ambalaje de la ciocolată, poze cu artişti, făceau parte din colecţia ce ne împodobea camera).
             Soarele a ajuns la mijlocul „terenului”, emoţiile ne fac să bâţâim ca apa pe plita încinsă. În zelul nostru de a face totul la superlativ, în acea zi, am pus excesiv de multe lemne pe focul de sub cazanul de la baie, care a cedat sub forţa presiuni, am adunat multă apă cu cârpele (ca în armată), asta ne-a făcut să nu observăm cum se lungesc umbrele. Cu puţin timp înainte de ora aşteptată (când ajungea cursa de doua jumate), ne-am umplut covata, pe care am aşezat-o pe două scaune afară şi ne-am litrocit ca în august, sărind stropi, spumă şi scântei din ochii noştri fericiţi. Ne-am îmbăiat, ne-am îmbrăcat şi iată-ne aşteptând clipa ce avea rolul de a ne face doi copii fericiţi.
             Cu pantalonaşi albaştri şi bluziţe bej cu maro în carouri, cu părul strălucind (sub soarele ajuns pe Stâncile Şoimului) şi ochii inundaţi de lacrimi îşi aşteaptă băieţeii ... mama. Cu paşi nesiguri, cu umerii aplecaţi sub povara timpului petrecut departe de copii, cu braţele întinse şi ochii scânteind, aşa urca dealul din faţa casei cea care-şi înmuiase pâinea în lacrimi de dorul acestor voinicei. Distanţa dintre noi şi mami scădea tot mai mult până când am putut simţi căldura palmelor ei pe obrajii mei. Cuvintele îşi pierd valoarea în astfel de momente...

         Ne-am încleştat toţi trei într-o îmbrăţişare strânsă, lăsându-ne lacrimile să stropească pieptul mamei, pe care ne-am lipit capetele mici. Aş fi putut sta aşa, tot atâta timp cât am stat departe de ea...                

        Ne şterse lacrimile la amândoi (cu mâinile asprite de muncă), ne pupă şi „trase cortina”, lăsând trecutul în mâna uitării.