luni, 22 septembrie 2008

Martie, o mână de flori pentru mama

               Un vânticel căldicel ce călărea pe dealurile din împrejurimi mă ademenea să ignor petele de zăpadă ce încă mai pestriţau pământul şi să pornesc, să caut semne ale primăverii care, sfioasă, batea uşor la uşa iernii răuvoitoare şi îndărădnică. Copacii erau ca nişte fantome slabe şi golaşe, ca o armată zăvorâtă într-un templu al uitării. Pădurea-şi tânguia un vaiet prelung, chemând dinspre ţinuturile calde zburătoarele, ca să reînvie înmărmurirea sură.
                Pe un drum de căruţe săpat printre coline, un băieţel cu un jerseu maro şi dragoste de mamă, îndemnat fiind de un dor de primăvară, a pornit spre o poiană, după ghiocei. S-a adâncit demult în singuratica pădure. Drumul era îngreunat de crengi căzute dinspre iarnă. Flămând şi ud, dar cu dorinţa de a-şi umple mânuţele cu flori pentru mama, călca apăsat în noroiul frământat de roţi şi copite.
               Atât bolta cerului, cât şi copacii păreau fără viaţă. Într-o conturare de gri şi negru, arborii îşi întindeau crengile spre cer ca o rugă a deznădejdii, iar cerul răspundea cu o pâclă albicioasă, lăsând să se-nţeleagă că n-are încă niciun raspuns. Noroiul şi umezeala aveau stăpânirea timpului, determinându-i pe muritori să-şi încleşteze dinţii de durere şi dor după o rază de soare, după o pată de culoare, după o mireasmă de floare.
                 Şi iată! Printre copacii strâmbi, vede o poiană ce nu dezbrăcase încă plapuma de zăpadă murdară a iernii ce nu dorea să plece. Grăbeşte pasul împroşcând în zăpada ce încă ţinea ferecaţi ghioceii... Încet, ca asfintitul, dezamăgirea îi cuprindea simturile. Înfrigurat şi fără de puteri se aşează pe recele zăpezii, lăsând să treacă clipele grăbite spre-o zi mai caldă, spre-o zi a bucuriei...


                 N-am să mai trec niciodată pe-acele cărări, le-am lăsat să se umple de spini. Mă uit înapoi şi-mi sterg cu iuţime lacrima ce-mi trădează durerea trecutului. N-am găsit în acea zi flori pentru mama, dar nici mama nu mă astepta cu braţele deschise să primească ghiocei. M-am întors îmbrâncit de amărăciune, iar când am ajuns, amărăciunea mi-a pleznit şi celălalt obraz. Casa era goală şi rece fără mama, iar hainele ude îmi sporeau bocetul ce m-a cuprins.

               M-am aşezat pe jos lângă un scaun şi am rămas aşa până ce noaptea a tras vălul peste dealuri, peste simţuri, peste gânduri.

               Privesc pe furiş spre acele amintiri, ca nu cumva să mă rătăcesc în tristeţea lor şi să nu găsesc drumul înapoi.

Un comentariu:

  1. asteptam cu sufletul la gura scriiturile tale... nu ne-ai dezamagit! :) multumim

    RăspundețiȘtergere