Abia învăţasem să merg singur pe drumul spre şcoală, abia începusem să mă înşiretez şi să mă închei la nasturii de la cămaşă, abia trecuse o lună de la bucuriile sărbătorilor de iarnă, că într-o zi, întors pe lungul drum de la şcoală, pregătit să-mi îmbrăţişez mămica, am azvârlit ghiozdanul din spate, mi-am prins fularul pe cuier şi-am pornit s-o caut prin casa plină de ecou.
La început am crezut că-i ocupată şi că nu mă aude, am strigat mai tare, dar n-am primit răspuns, un gând m-a îndemnat ca s-o caut pe afară. N-a fost nici o problemă, pentru că nu apucasem să mă dezechipez. Am încercat să mă uit după urme, pentru că deşi în alte părţi se culegeau ghiocei, aici încă zăpada era stăpâna ţinutului, pe lângă casă nu am găsit-o, aşa că m-am îmbărbătat şi am pornit spre pădurea din vecinătate, care parcă-mi făcea semne cu crengile golaşe şi negrite de statul în umezeala iernii ca să nu-mi fac mari speranţe. Pe lângă pârâul ce-şi croise drum de sub stânci, zăpada pierduse teren, se vedea locul unde peste doar câteva luni vor fi flori şi verdeaţă. Mi-a fost mai uşor să urc pe aici că nu trebuia să-mi ridic picioarele foarte sus ca prin zăpadă.
N-am hoinărit mult, pădurea era neprimitoare, inaccesibilă şi plină de crengi căzute, sub gretatea anotimpului ce se pregătea să iasă de pe podium şi parcă încerca să-mi întărească neliniştea şi nesiguranţa aşa că m-am întors (ca oşteanul înfrânt, dintr-o bătălie în care şi-a pierdut ţara).
Am numărat aproape fiecare minut trecut, am aburit fereasta căutând-o din priviri chiar de la cotitura uliţei, a venit şi fratele meu de la şcoală, mi-am terminat şi temele, am aprins deja becul în cameră, iar noi tot singuri am rămas.
Ca nişte pui de prepeliţă, la marginea tufişului, plini de spaimă şi prea micuţi ca să înţelegem realitatea, o strigam pe mama. Flămânzi, obosiţi, singuri, înfriguraţi şi deznădăjduiţi, ne-am luat unul pe altul în braţe încercând un surogat al îmbrăţişării mamei noastre.
Vântul ne făcea să tresărim mereu; parcă auzeam paşii grăbiţi ai mamei dornice să-şi întâlnească odraslele, dar era doar una dintre ultimele zvâcniri ale iernii care se vedea alungată de căte o adirere mai prietenoasă. Am aşteptat-o până târziu în noapte, am sperat uitându-ne mereu la ceas, că poate-i la vreun vecin sau la cumpărături, că poate-i la bunici sau ... Şi am adormit singurei, flămânzi şi fără zâmbetul ocrotitor al mamei, pe marginea unui pat, cu gândul că doar doar o să vină.
Cineva ne-a răpit mămica.
Mai târziu, când am început să pricepem lucrurile, am înţeles că trebuie să stea pentru o vreme departe de noi, n-am înţeles de ce, şi am plâns... şi pâng şi azi, dar nu-nţeleg de ce.
