duminică, 8 iulie 2007

NOIEMBRIE, E FRIG ŞI SUNT TRIST

              Noiembrie târzie, încă la ora 11 era rouă şi nu oricum ci una în care puteai ţine carnea la păstrat. Crengile işi plângeau amintirea frunzelor ca şi cum n-ar şti că ele vor reînvia cândva. Soarele a semnat contract cu alte ţinuturi, alte meleaguri, iar pe noi ne-a abandonat în mâna nemiloasă şi neprimitoare a norilor. Grădinile erau goale, nici acestea nu aveau nimic de dăruit acum după ce o vară întreagă au rodit , nu ştiu, plâng, se tânguiesc sau se odihnesc.
            Uliţa-i goală, pietrisul sclipeşte ca mici ochi scăldaţi în lacrimi, se aud doar paşii mărunţi şi iuţi, prin veşmântul pomilor, a unui prichindel zis „Buzban”. Iată, a aparut în raza vizuală a celui ce impleteşte aceste cuvinte. Cu năsucul purpuriu, ochii injectati de răcoare, mâinile îndesate în buzunarele de la pantalonaş în semn că el refuză să dea bineţe unei zile atât de neprietenoasă. Un tricou gri, ce încearcă să-l apere de frig se agită în ritmul paşilor ca şi cum ar vrea să spună „ţine-mă că ameţesc”.
          Şi cum frigul nu-i destul de frig dacă nu-i şi ud, din loc în loc, câte o baltă mascată de otava târzie, îi împrospătează memoria lui Buzban, că-i noiembrie şi că papuceii lui sunt depăşiţi de evenimente. Dar ce-ar fi să ne apropiem să pătrundem în gândurile lui?
          „Ce trist, până şi natura plânge împreună cu mine, ce durere … pe lângă durerea mea, frigul mă biciueste ca un birjar priceput. Nimeni nu m-a întrebat de ce sunt amărât, colegii la şcoală se zbenguiau ca în mai, dar e noiembrie, doamna învăţătoare (înţolită bine) făcea prezenţa cu acelaşi glas melodios ca în septembrie, dar e noiembrie. Ar fi doar un singur lucru care ar putea să mă bucure, dar … dar … lasă, nu mă gândesc, mai bine aş face să mă grăbesc … acasă.”
            Foşnetul frunzelor ruginite se mai împleteşte din când în când cu plescăitul apei din belţi la întâlnirea cu papuceii mustind, dar parcă nu se mai termină cărăruia ce duce spre căldură şi mâncare. Deşi a pornit grăbit spre casă după ce clopoţelul a facut ultima strigare în acea dupamiază, luminile din ferestre îl îndeamnau să iuţească pasul că-l ajunge însingurata noapte.              
              Dar ce-ar fi să ne mai apropiem ca să-i mai ascultăm gândurile poate aflăm de ce e trist.
           „De ce sunt trist? Sunt nenumărate motive care au rămas în urma mea după ce m-au întristat şi mai sunt şi alte motive care nu mă lasă din oftat. Bine, am să enumăr câteva motive ale nefericirii mele. Noiembrie, frig, ploaie, belţi, seară, nori, … da, ştiu, ştiu că mai este ceva, dar nu ştiu cum să spun, că doare şi poate am să plâng şi-am să mă fac de râs, copil mare ce sunt, da, sunt mare, azi am implinit 10 ANI … ”
             Liniştea gândurilor încarcă iar văzduhul, ochii îi licăresc mai tare, şterge instinctiv năsucul înroşit şi păşeste cu spor pe cărare. Acum este aproape acasă , dar hai să ne mai apropiem, poate auzim ceva despre durerea provocatoare de lacrimi.
           „De ce sunt trist? Pentru că vara s-a dus şi mult mai este până oi mai vedea florile pe câmp. De ce sunt trist… chiar vreţi să auziţi de ce sunt trist acum când mai sunt câţiva metri până păşesc în ogradă? Bine, vă spun, sunt trist că este noiembrie, da ştiu, am mai spus asta, dar în noiembrie m-am născut eu, da ştiu, şi că este ziua mea de naştere am mai spus, dar n-am spus că mama şi tata nu mă aşteaptă acasă, … că petrecerea de aniversare va fi un oftat lung, că tortul din această seara este o mămăliguţă cu lapte , că tata este la casa lui, iar mama undeva departe, iar eu îmi aştern patul în casa unor oameni buni, sub acoperişul unde a copilărit mama mea. Poate n-ar trebui să fiu trist, că sunt mic şi nu înţeleg tot ce se petrece, dar … dar eu cresc … şi tare aş vrea să fiu un copăcel în casa părinţilor mei. Da, stiu, ei mă iubesc, dar …” Paşii s-au oprit, scoate o batistuţă rărită şi-şi şterge apăsat faţa şi năsucul vrând să nu se vadă că l-a răpus durerea. Licărirea caldă ce răzbate prin fereastră îi luminează pentru moment faţa …se întoarce brusc şi-ntreabă: „De ce sunteţi trişti în această seară?”.

Octombrie 2005

12 comentarii:

  1. pe alocuri, bleak house (casa mohorâtă), de c. dickens, pe undeva, desculţ, de z. stancu. si, de ce nu, puţin din pinochio, nu numai după nasul roşu. papuceii mustind a apă de ploaie, copilul ce doreşte mereu să ajungă mare, imaginea tatălui distant, un fel de Gepetto care nici el nu poate schimba acea zi implacabilă. textul are psihedelismul său aparte, o transă nordică în care autorul ne aruncă de la început, pentru a ne oferi opaiţul de final, precum lumina tablourilor lui Rembrand, înt-un spatiu lugubru şi rece, dar nu atât de mohorât precum sufletul copilului.
    de ce atât de puţine postări de genul ăsta, Dănuţ?

    RăspundețiȘtergere
  2. superb. nu am cuvinte sa exprim ceea ce am simtit cand am citit acest articol. ai un talen innascut si sa nu renunti niciodata la el. incanta-ne in continuare cu astfel de articole. Domnul cu tine:) Persida

    RăspundețiȘtergere
  3. Mult prea frumos, pentru a gasi cuvinte potrivite. E ceva acolo printre randuri care te insufleteste, in toate aceste zile de noiembrie. Felicitari. Cami

    RăspundețiȘtergere
  4. ma bucur ca v-a placut si trebuie sa va marturisesc ceva: desi penita care a asternut aceste randuri se odihneste pe masuta mea, am si eu momente cand ma asez sa recitesc aceste amintiri si ma simt ca si cum mi-as pune pe obraz o matase care-mi mangaie racoros fiinta, smulgandu-mi o duzina de oftaturi.

    RăspundețiȘtergere
  5. Bhaaa! Tu esti gaozar?

    RăspundețiȘtergere
  6. as dori sa pot raspunde la intrebarea anonimului de mai sus, cred ca mi-am pierdut trusa de cuvinte sau poate nu este o intrebare, este o constatare sau o parere, la care eu n-am altceva de facut decat sa meditez.

    RăspundețiȘtergere
  7. Astept lunile...ok februarie a trecut de mult ...sa vina macar septembrie . Asteptam Daniel scrierile tale.

    RăspundețiȘtergere
  8. Cand ascult HARA, BOSQUITO, TALISMAN, PASAREA COLIBRI... si cand citesc aceste randuri scrise de dvs., care cred ca suntati acel "Buzban" de acum 26 ani, constat cu incantare ca exista sensibilitate in sufletele barbatilor, despre care, la un moment dat, credeam cu totul altceva!!! Felicitari pentru modul de a asterne pe hartie atata sensibilitate... Cei apropiati dvs. - sotia, copilul, si oricine alcineva...-sunt niste norocosi. Felicitari si LA MULTI ANI! Mihaela C.

    RăspundețiȘtergere
  9. Foarte frumos, nici nu am cuvinte. Esti un adevarat talent.

    RăspundețiȘtergere
  10. http://www.poezie.ro/index.php/poetry/58131/Lent

    RăspundețiȘtergere
  11. Intotdeauna m-a atras suspansul!Mi-a facut placere sa-l intalnesc si in randurile de mai sus.Totodata m-a atras si abstactul intr-o povestire,depasirea lucrurilor firesti.Sunt sigura caci tu ai potential si multa imaginatie pentru a descrie imposibilul intr-un mod posibil si credibil totodata.Sper ca intr-o viitoare naratiune sa te lasi condus in lumea abstractului,sa te transpui in lumea visurilor,un teritoriu permis poetului si sa te reintorci cu o frumoasa povestire pt sufletele muritoare care te asteapta pe pamant!mesaj din partea...unu-i strop de roua ce va aduce-o iarna noua pentru Buzban.

    RăspundețiȘtergere