NOIEMBRIE, E FRIG ŞI SUNT TRIST

              Noiembrie târzie, încă la ora 11 era rouă şi nu oricum ci una în care puteai ţine carnea la păstrat. Crengile işi plângeau amintirea frunzelor ca şi cum n-ar şti că ele vor reînvia cândva. Soarele a semnat contract cu alte ţinuturi, alte meleaguri, iar pe noi ne-a abandonat în mâna nemiloasă şi neprimitoare a norilor. Grădinile erau goale, nici acestea nu aveau nimic de dăruit acum după ce o vară întreagă au rodit , nu ştiu, plâng, se tânguiesc sau se odihnesc.
            Uliţa-i goală, pietrisul sclipeşte ca mici ochi scăldaţi în lacrimi, se aud doar paşii mărunţi şi iuţi, prin veşmântul pomilor, a unui prichindel zis „Buzban”. Iată, a aparut în raza vizuală a celui ce impleteşte aceste cuvinte. Cu năsucul purpuriu, ochii injectati de răcoare, mâinile îndesate în buzunarele de la pantalonaş în semn că el refuză să dea bineţe unei zile atât de neprietenoasă. Un tricou gri, ce încearcă să-l apere de frig se agită în ritmul paşilor ca şi cum ar vrea să spună „ţine-mă că ameţesc”.
          Şi cum frigul nu-i destul de frig dacă nu-i şi ud, din loc în loc, câte o baltă mascată de otava târzie, îi împrospătează memoria lui Buzban, că-i noiembrie şi că papuceii lui sunt depăşiţi de evenimente. Dar ce-ar fi să ne apropiem să pătrundem în gândurile lui?
          „Ce trist, până şi natura plânge împreună cu mine, ce durere … pe lângă durerea mea, frigul mă biciueste ca un birjar priceput. Nimeni nu m-a întrebat de ce sunt amărât, colegii la şcoală se zbenguiau ca în mai, dar e noiembrie, doamna învăţătoare (înţolită bine) făcea prezenţa cu acelaşi glas melodios ca în septembrie, dar e noiembrie. Ar fi doar un singur lucru care ar putea să mă bucure, dar … dar … lasă, nu mă gândesc, mai bine aş face să mă grăbesc … acasă.”
            Foşnetul frunzelor ruginite se mai împleteşte din când în când cu plescăitul apei din belţi la întâlnirea cu papuceii mustind, dar parcă nu se mai termină cărăruia ce duce spre căldură şi mâncare. Deşi a pornit grăbit spre casă după ce clopoţelul a facut ultima strigare în acea dupamiază, luminile din ferestre îl îndeamnau să iuţească pasul că-l ajunge însingurata noapte.              
              Dar ce-ar fi să ne mai apropiem ca să-i mai ascultăm gândurile poate aflăm de ce e trist.
           „De ce sunt trist? Sunt nenumărate motive care au rămas în urma mea după ce m-au întristat şi mai sunt şi alte motive care nu mă lasă din oftat. Bine, am să enumăr câteva motive ale nefericirii mele. Noiembrie, frig, ploaie, belţi, seară, nori, … da, ştiu, ştiu că mai este ceva, dar nu ştiu cum să spun, că doare şi poate am să plâng şi-am să mă fac de râs, copil mare ce sunt, da, sunt mare, azi am implinit 10 ANI … ”
             Liniştea gândurilor încarcă iar văzduhul, ochii îi licăresc mai tare, şterge instinctiv năsucul înroşit şi păşeste cu spor pe cărare. Acum este aproape acasă , dar hai să ne mai apropiem, poate auzim ceva despre durerea provocatoare de lacrimi.
           „De ce sunt trist? Pentru că vara s-a dus şi mult mai este până oi mai vedea florile pe câmp. De ce sunt trist… chiar vreţi să auziţi de ce sunt trist acum când mai sunt câţiva metri până păşesc în ogradă? Bine, vă spun, sunt trist că este noiembrie, da ştiu, am mai spus asta, dar în noiembrie m-am născut eu, da ştiu, şi că este ziua mea de naştere am mai spus, dar n-am spus că mama şi tata nu mă aşteaptă acasă, … că petrecerea de aniversare va fi un oftat lung, că tortul din această seara este o mămăliguţă cu lapte , că tata este la casa lui, iar mama undeva departe, iar eu îmi aştern patul în casa unor oameni buni, sub acoperişul unde a copilărit mama mea. Poate n-ar trebui să fiu trist, că sunt mic şi nu înţeleg tot ce se petrece, dar … dar eu cresc … şi tare aş vrea să fiu un copăcel în casa părinţilor mei. Da, stiu, ei mă iubesc, dar …” Paşii s-au oprit, scoate o batistuţă rărită şi-şi şterge apăsat faţa şi năsucul vrând să nu se vadă că l-a răpus durerea. Licărirea caldă ce răzbate prin fereastră îi luminează pentru moment faţa …se întoarce brusc şi-ntreabă: „De ce sunteţi trişti în această seară?”.

Octombrie 2005

„Decembrie ... căldura nu vine numai de la soare”

                Aseară am avut un timp mai lung până ce somnul şi-a câştigat bătălia, iar în acest timp n-am avut altceva de făcut decât să las gândurile să-mi zburde prin ţinuturile trecutului.
„Decembrie ... căldura nu vine doar de la soare”
               Sfioasă, lumina dimineţii îmi gâdilă pleoapele, în semn că-i timpul să-mi dezvelesc ochii pentru a o vedea. Doi ochi mici şi sprinteni îşi fac apariţia, dis de dimineaţa, şi încă doi aşteaptă să fie înghiontiţi pentru aceasta. Iată-ne, doi copii, trecuţi de primul deceniu de viaţă, într-o dimineaţă de decembrie, treziţi din culcuşul nopţii (făcut pe-o canape extensibilă), sub un geam orientat spre nord (prin care se vedea releul de la Mogoşa). Imaginaţia dumneavoastră v-ar îndemna să credeţi că natura este bine pitită sub plapuma albă a iernii şi că abia aşteptăm să ne luăm fulare şi căciuli ca să ne avântăm cu sania la vale chicotind de fericire ... dar nu-i aşa... Singurul element care se potriveşte cu imaginaţia dumneavoastră este faptul că suntem fericiţi, dar zăpada nu face parte din decor, sania stă încă ruginită în pod, iar noi cu toate acestea ne-am trezit fericiţi.
             Singuri acasă (5), cu o listă de sarcini şi îndatoriri pusă între cele doua sticle ale vitrinei şi cu dorinţă arzătoare să se facă ora aşteptată, sărim de sub plapumă şi începem să mişunăm conform programului. Imaginaţi-vă doi miei în ţarc, la ora amiezii, care aşteaptă decizia ciobanului să-i lase să alerge la mama lor, aşa eram noi doi. Emoţii împletite cu dragoste şi mult, mult dor, fac să pară că penele ceasului sunt legate de podele.
            În program: animalele din gospodărie, cumpărături, curat în camera noastră şi foc în soba de sub boiler. Nu cred să mai fi avut o astfel de zi în viaţa mea, multe sarcini şi totuşi, nespus de bucuros. Soarele-şi întinde razele ce încălzesc ţinutul, deşi păsările călătoare ne-au lăsat demult „scrisoare de adio”, deşi pagina calendarului are o fotografie cu steluţe arginti îngrămădite pe o bojdeucă cu felinarul aprins. Frunzele copacilor stau asternute în covor ruginiu, natura nu-i prea vioaie, dar caldura ne face să credem că troienile s-au rătăcit pe drum.
          Noi ne vedem de treabă conform planificării din vitrină, animalele din ogradă au fost săturate, cumpărăturile (nu prea multe, era înainte de `89), sunt deja pe raft, iar noi plini de pasiune, ştergem elementele decorative de pe mobila ce străjuieşte camera copiilor (doze de la suc şi bere, ambalaje de la ciocolată, poze cu artişti, făceau parte din colecţia ce ne împodobea camera).
             Soarele a ajuns la mijlocul „terenului”, emoţiile ne fac să bâţâim ca apa pe plita încinsă. În zelul nostru de a face totul la superlativ, în acea zi, am pus excesiv de multe lemne pe focul de sub cazanul de la baie, care a cedat sub forţa presiuni, am adunat multă apă cu cârpele (ca în armată), asta ne-a făcut să nu observăm cum se lungesc umbrele. Cu puţin timp înainte de ora aşteptată (când ajungea cursa de doua jumate), ne-am umplut covata, pe care am aşezat-o pe două scaune afară şi ne-am litrocit ca în august, sărind stropi, spumă şi scântei din ochii noştri fericiţi. Ne-am îmbăiat, ne-am îmbrăcat şi iată-ne aşteptând clipa ce avea rolul de a ne face doi copii fericiţi.
             Cu pantalonaşi albaştri şi bluziţe bej cu maro în carouri, cu părul strălucind (sub soarele ajuns pe Stâncile Şoimului) şi ochii inundaţi de lacrimi îşi aşteaptă băieţeii ... mama. Cu paşi nesiguri, cu umerii aplecaţi sub povara timpului petrecut departe de copii, cu braţele întinse şi ochii scânteind, aşa urca dealul din faţa casei cea care-şi înmuiase pâinea în lacrimi de dorul acestor voinicei. Distanţa dintre noi şi mami scădea tot mai mult până când am putut simţi căldura palmelor ei pe obrajii mei. Cuvintele îşi pierd valoarea în astfel de momente...

         Ne-am încleştat toţi trei într-o îmbrăţişare strânsă, lăsându-ne lacrimile să stropească pieptul mamei, pe care ne-am lipit capetele mici. Aş fi putut sta aşa, tot atâta timp cât am stat departe de ea...                

        Ne şterse lacrimile la amândoi (cu mâinile asprite de muncă), ne pupă şi „trase cortina”, lăsând trecutul în mâna uitării.