Martie, o vreau pe mama acasă

           Înmoi condeiul în lacrima amintirilor şi aştern în linişte un bocet ce s-a-ntâmplat odată.
           O martie răcoroasă îmbibată în noroi şi ceaţă, o vreme a tristeţii ce-şi alungase orice fărâmă de culoare. Îmi caut printre lucruri o amintire dulce, dar toate au coperte amare, aşezate în rafturi reci şi sumbre.
          În negura de-afară, în ceaţa ce-nmuia şi oasele şi cedrii, cu-o haină groasă fără nasturi, cu asprimea unui voinicel, am pornit să caut floarea. Da, ştiu, o floare nu aduce primăvară, stiu, aceasta se-ntâmplă numai în cărţi învelite în coperte colorate, dar eu, un prichindel cu păr şaten şi verde-n ochi, cu obrăjori de turtă dulce şi suflet amărât, încă mai cred că o floare poate aduce un zâmbet.
           Suspin, şi-n pas grăbit, mărunt şi neobosit, cu haina ce-mi ajunge la genunchi, cu gâtul dezvelit şi mânecile lungi, păşesc spre pădurice, cautând floarea cea râvnită.
          De ce vreau floarea?

          E martie si calendarul are o fotografie înflorată. Nu, staţi aşa, mai există un motiv. Primăvara este anotimpul florilor...

          Sunt atât de puerile motivele, că nici eu, un colţişor de copil nu le cred. Bine, vă spun, nu cred ca primăvara vine cu o floare dar îmi doresc şi cred că o floare o poate aduce pe mama acasă. 

         Am frămăntat noroaie, am răvăşit frunzişuri, am străbătut pâraie, am scormonit tufişuri, dar floarea ce-n zadar o căutam a stat la loc ascuns de ochii-mi scănteiaţi.

         Şi m-am întors cu umerii-apăsaţi de sarcina tristeţii, dar nu gândiţi că floarea nu a fost găsită. După un timp de două ierni şi-o vară, în aşteptarea unei zi-nsorite, pe ceas de-amiaz sub raza-mbietoare m-a-mbrăţişat mămica cu zâmbetul ca  floarea.

Martie, o mână de flori pentru mama

               Un vânticel căldicel ce călărea pe dealurile din împrejurimi mă ademenea să ignor petele de zăpadă ce încă mai pestriţau pământul şi să pornesc, să caut semne ale primăverii care, sfioasă, batea uşor la uşa iernii răuvoitoare şi îndărădnică. Copacii erau ca nişte fantome slabe şi golaşe, ca o armată zăvorâtă într-un templu al uitării. Pădurea-şi tânguia un vaiet prelung, chemând dinspre ţinuturile calde zburătoarele, ca să reînvie înmărmurirea sură.
                Pe un drum de căruţe săpat printre coline, un băieţel cu un jerseu maro şi dragoste de mamă, îndemnat fiind de un dor de primăvară, a pornit spre o poiană, după ghiocei. S-a adâncit demult în singuratica pădure. Drumul era îngreunat de crengi căzute dinspre iarnă. Flămând şi ud, dar cu dorinţa de a-şi umple mânuţele cu flori pentru mama, călca apăsat în noroiul frământat de roţi şi copite.
               Atât bolta cerului, cât şi copacii păreau fără viaţă. Într-o conturare de gri şi negru, arborii îşi întindeau crengile spre cer ca o rugă a deznădejdii, iar cerul răspundea cu o pâclă albicioasă, lăsând să se-nţeleagă că n-are încă niciun raspuns. Noroiul şi umezeala aveau stăpânirea timpului, determinându-i pe muritori să-şi încleşteze dinţii de durere şi dor după o rază de soare, după o pată de culoare, după o mireasmă de floare.
                 Şi iată! Printre copacii strâmbi, vede o poiană ce nu dezbrăcase încă plapuma de zăpadă murdară a iernii ce nu dorea să plece. Grăbeşte pasul împroşcând în zăpada ce încă ţinea ferecaţi ghioceii... Încet, ca asfintitul, dezamăgirea îi cuprindea simturile. Înfrigurat şi fără de puteri se aşează pe recele zăpezii, lăsând să treacă clipele grăbite spre-o zi mai caldă, spre-o zi a bucuriei...


                 N-am să mai trec niciodată pe-acele cărări, le-am lăsat să se umple de spini. Mă uit înapoi şi-mi sterg cu iuţime lacrima ce-mi trădează durerea trecutului. N-am găsit în acea zi flori pentru mama, dar nici mama nu mă astepta cu braţele deschise să primească ghiocei. M-am întors îmbrâncit de amărăciune, iar când am ajuns, amărăciunea mi-a pleznit şi celălalt obraz. Casa era goală şi rece fără mama, iar hainele ude îmi sporeau bocetul ce m-a cuprins.

               M-am aşezat pe jos lângă un scaun şi am rămas aşa până ce noaptea a tras vălul peste dealuri, peste simţuri, peste gânduri.

               Privesc pe furiş spre acele amintiri, ca nu cumva să mă rătăcesc în tristeţea lor şi să nu găsesc drumul înapoi.