marți, 30 octombrie 2007

Ianuarie, pe străzi înzăpezite

            Steluţe argintii cădeau din cer, seara câştiga din ce în ce mai mult teren în bătălia cu ziua, ferestrele radiau prin lumina gălbuie a becului, căldura căminelor. Oameni grabiţi se îndreptau spre destinaţii precise, iar un „ghemotoc” trăgea ghetuţele-i mari prin omăt. Cu gâtul golaş, cu un veston strâns peste piept, închis doar la doi nasturi, cu pantalonaşii în carouri ce nu-i acopereau carâmbul ghetuţelor şi urechile biciuite de frigul ianuariei, pornise pe străzi spre nicăieri. Oftă lung, privind la oamenii mari ce-şi trăgeau „comorile” pe săniuţe, toţi erau veseli şi chicoteau făcând demonstraţii de bună dispoziţie. El şi tovarăşa lui de drum, „Singurătatea”, făceau conversaţie. Se mai contraziceau, se mai certau, dar nu era chip să se despartă.
            Deşi iarna era în elementul ei, deşi zăpada bătătorită de pe trotuare gemea aspru sub tălpile ghetuţelor, deşi era condus doar de „însoţitoarea” mai sus amintită, nimic din acestea nu-l opreau să admire spectacolul bucuriei ce avea în distribuţie pâlcuri de oameni şi copii care se desfătau jucându-se cu plapuma iernii.
            Doar câteva ore trecuseră de când un an îşi luase adio de la prezent, făcând loc unui alt an care nu-i promitea mai multe decât cel care tocmai l-a părăsit. Vitrinele se mai desfătau de prezenţa cozonacilor iar cutiile frumos ambalate cu fundiţe şi sclipici nu dispăruseră încă din galantarele ce se făleau în vecinătatea trotuarului, iar el trecea pe aproape încercând, parcă, să se obişnuiască cu gândul că multe din dorinţele lui sunt doar iluzii şi că ar face bine să-şi numere paşii în loc să se uite „pe pereţii” de sticlă.
             Apropiindu-ne de el i-am putea „asculta ” gândul:
                    „Iar a trecut râvnitul moş,
                     N-am ce să fac, eu n-am un coş,
                     Şi n-a găsit un loc unde să-mi lase,
                     Un pacheţel din multele-i daruri frumoase.”
             Ridică mâna stângă şi şterse aspru obrazul cu mâneca vestonului , vrând parcă să demonstreze că gândurile sensibile nu-l afectează pe el, cel voinicel.
Ghirlande din becuri colorate ce-şi fac jocul îmbătător i se oglindesc în ochii-i mărgelaţi, mânuţele-i înroşite de frig stau atârnate pe lângă trunchi, de parcă trebuia să ţină o anumită măsură între ele. Continuă să păşească în acelaşi ritm, doar privirea şi-o mută aritmic, ba la copiii care se joacă în zăpadă, ba la câte-o maşină ce trece în grabă pe stradă, ba la vitrina ce se făleşte cu marfă, ba la ghirlandele de globulete ce-i luminează faţa.
                     Nu vrea să pară trist... dar este...
                     Nu vrea să-i fie dor de mama... dar îi este...
                     Nu vrea să plângă, dar ochii îi sclipesc,
                     Ar vrea să strige: „Mamă, unde eşti?”.
                     Dar trece şi păşeşte trist pe trotuar,
                     Gândind că plânsu-i în zadar
                     Şi scapă un adânc oftat,
                     Parcă ar fi moşneag în sat.
                     Şi dacă mergem mai aproape,
                     Dorind ca gândul lui să nu ne scape,
                     În bătaia unui aspru vânt,
                     Fără de glas parcă-l auzi spunând:
                   „Ce bine-ar fi să ştiu să scriu,
                     Pentru că eu am auzit,
                    Că dacă îi scriu lui Moş Crăciun,
                    Visul mi se va-mplini.
                    Dar eu am vise, doar atât,
                    Dar nu cu feţi şi zâne,
                    Ci cu părinţi şi cu bunici,
                    Cu casă şi cu pâine.
                    Dacă scrisori nu pot trimite,
                    Ştiu ce voi face, chiar de-s mic,
                    Mă voi ruga şi-oi fii cuminte,
                    Până voi creşte un voinic”...
            Astfel, un prichindel, îşi începea numărătoarea dintr-un an ...
            Timpul a trecut... şi nu ştim cum... (dar ştim, pentru că am aflat)... s-a întâmplat aşa cum s-a rugat.