vineri, 23 noiembrie 2007

FEBRUARIE, CINEVA MI-A RĂPIT MĂMICA

             Abia învăţasem să merg singur pe drumul spre şcoală, abia începusem să mă înşiretez şi să mă închei la nasturii de la cămaşă, abia trecuse o lună de la bucuriile sărbătorilor de iarnă, că într-o zi, întors pe lungul drum de la şcoală, pregătit să-mi îmbrăţişez mămica, am azvârlit ghiozdanul din spate, mi-am prins fularul pe cuier şi-am pornit s-o caut prin casa plină de ecou. 

           La început am crezut că-i ocupată şi că nu mă aude, am strigat mai tare, dar n-am primit răspuns, un gând m-a îndemnat ca s-o caut pe afară. N-a fost nici o problemă, pentru că nu apucasem să mă dezechipez. Am încercat să mă uit după urme, pentru că deşi în alte părţi se culegeau ghiocei, aici încă zăpada era stăpâna ţinutului, pe lângă casă nu am găsit-o, aşa că m-am îmbărbătat şi am pornit spre pădurea din vecinătate, care parcă-mi făcea semne cu crengile golaşe şi negrite de statul în umezeala iernii ca să nu-mi fac mari speranţe. Pe lângă pârâul ce-şi croise drum de sub stânci, zăpada pierduse teren, se vedea locul unde peste doar câteva luni vor fi flori şi verdeaţă. Mi-a fost mai uşor să urc pe aici că nu trebuia să-mi ridic picioarele foarte sus ca prin zăpadă.

              N-am hoinărit mult, pădurea era neprimitoare, inaccesibilă şi plină de crengi căzute, sub gretatea anotimpului ce se pregătea să iasă de pe podium şi parcă încerca să-mi întărească neliniştea şi nesiguranţa aşa că m-am întors (ca oşteanul înfrânt, dintr-o bătălie în care şi-a pierdut ţara).

               N-am găsit-o, nu mi-a răspuns, mi-am dezbrăcat uniforma amăgindu-mă că poate-i la cumpărături şi am s-o sărut când se întoarce.
             Am numărat aproape fiecare minut trecut, am aburit fereasta căutând-o din priviri chiar de la cotitura uliţei, a venit şi fratele meu de la şcoală, mi-am terminat şi temele, am aprins deja becul în cameră, iar noi tot singuri am rămas.
               Ca nişte pui de prepeliţă, la marginea tufişului, plini de spaimă şi prea micuţi ca să înţelegem realitatea, o strigam pe mama. Flămânzi, obosiţi, singuri, înfriguraţi şi deznădăjduiţi, ne-am luat unul pe altul în braţe încercând un surogat al îmbrăţişării mamei noastre.
              Vântul ne făcea să tresărim mereu; parcă auzeam paşii grăbiţi ai mamei dornice să-şi întâlnească odraslele, dar era doar una dintre ultimele zvâcniri ale iernii care se vedea alungată de căte o adirere mai prietenoasă. Am aşteptat-o până târziu în noapte, am sperat uitându-ne mereu la ceas, că poate-i la vreun vecin sau la cumpărături, că poate-i la bunici sau ... Şi am adormit singurei, flămânzi şi fără zâmbetul ocrotitor al mamei, pe marginea unui pat, cu gândul că doar doar o să vină.
            Cineva ne-a răpit mămica.
            Mai târziu, când am început să pricepem lucrurile, am înţeles că trebuie să stea pentru o vreme departe de noi, n-am înţeles de ce, şi am plâns... şi pâng şi azi, dar nu-nţeleg de ce.

marți, 30 octombrie 2007

Ianuarie, pe străzi înzăpezite

            Steluţe argintii cădeau din cer, seara câştiga din ce în ce mai mult teren în bătălia cu ziua, ferestrele radiau prin lumina gălbuie a becului, căldura căminelor. Oameni grabiţi se îndreptau spre destinaţii precise, iar un „ghemotoc” trăgea ghetuţele-i mari prin omăt. Cu gâtul golaş, cu un veston strâns peste piept, închis doar la doi nasturi, cu pantalonaşii în carouri ce nu-i acopereau carâmbul ghetuţelor şi urechile biciuite de frigul ianuariei, pornise pe străzi spre nicăieri. Oftă lung, privind la oamenii mari ce-şi trăgeau „comorile” pe săniuţe, toţi erau veseli şi chicoteau făcând demonstraţii de bună dispoziţie. El şi tovarăşa lui de drum, „Singurătatea”, făceau conversaţie. Se mai contraziceau, se mai certau, dar nu era chip să se despartă.
            Deşi iarna era în elementul ei, deşi zăpada bătătorită de pe trotuare gemea aspru sub tălpile ghetuţelor, deşi era condus doar de „însoţitoarea” mai sus amintită, nimic din acestea nu-l opreau să admire spectacolul bucuriei ce avea în distribuţie pâlcuri de oameni şi copii care se desfătau jucându-se cu plapuma iernii.
            Doar câteva ore trecuseră de când un an îşi luase adio de la prezent, făcând loc unui alt an care nu-i promitea mai multe decât cel care tocmai l-a părăsit. Vitrinele se mai desfătau de prezenţa cozonacilor iar cutiile frumos ambalate cu fundiţe şi sclipici nu dispăruseră încă din galantarele ce se făleau în vecinătatea trotuarului, iar el trecea pe aproape încercând, parcă, să se obişnuiască cu gândul că multe din dorinţele lui sunt doar iluzii şi că ar face bine să-şi numere paşii în loc să se uite „pe pereţii” de sticlă.
             Apropiindu-ne de el i-am putea „asculta ” gândul:
                    „Iar a trecut râvnitul moş,
                     N-am ce să fac, eu n-am un coş,
                     Şi n-a găsit un loc unde să-mi lase,
                     Un pacheţel din multele-i daruri frumoase.”
             Ridică mâna stângă şi şterse aspru obrazul cu mâneca vestonului , vrând parcă să demonstreze că gândurile sensibile nu-l afectează pe el, cel voinicel.
Ghirlande din becuri colorate ce-şi fac jocul îmbătător i se oglindesc în ochii-i mărgelaţi, mânuţele-i înroşite de frig stau atârnate pe lângă trunchi, de parcă trebuia să ţină o anumită măsură între ele. Continuă să păşească în acelaşi ritm, doar privirea şi-o mută aritmic, ba la copiii care se joacă în zăpadă, ba la câte-o maşină ce trece în grabă pe stradă, ba la vitrina ce se făleşte cu marfă, ba la ghirlandele de globulete ce-i luminează faţa.
                     Nu vrea să pară trist... dar este...
                     Nu vrea să-i fie dor de mama... dar îi este...
                     Nu vrea să plângă, dar ochii îi sclipesc,
                     Ar vrea să strige: „Mamă, unde eşti?”.
                     Dar trece şi păşeşte trist pe trotuar,
                     Gândind că plânsu-i în zadar
                     Şi scapă un adânc oftat,
                     Parcă ar fi moşneag în sat.
                     Şi dacă mergem mai aproape,
                     Dorind ca gândul lui să nu ne scape,
                     În bătaia unui aspru vânt,
                     Fără de glas parcă-l auzi spunând:
                   „Ce bine-ar fi să ştiu să scriu,
                     Pentru că eu am auzit,
                    Că dacă îi scriu lui Moş Crăciun,
                    Visul mi se va-mplini.
                    Dar eu am vise, doar atât,
                    Dar nu cu feţi şi zâne,
                    Ci cu părinţi şi cu bunici,
                    Cu casă şi cu pâine.
                    Dacă scrisori nu pot trimite,
                    Ştiu ce voi face, chiar de-s mic,
                    Mă voi ruga şi-oi fii cuminte,
                    Până voi creşte un voinic”...
            Astfel, un prichindel, îşi începea numărătoarea dintr-un an ...
            Timpul a trecut... şi nu ştim cum... (dar ştim, pentru că am aflat)... s-a întâmplat aşa cum s-a rugat.

duminică, 8 iulie 2007

NOIEMBRIE, E FRIG ŞI SUNT TRIST

              Noiembrie târzie, încă la ora 11 era rouă şi nu oricum ci una în care puteai ţine carnea la păstrat. Crengile işi plângeau amintirea frunzelor ca şi cum n-ar şti că ele vor reînvia cândva. Soarele a semnat contract cu alte ţinuturi, alte meleaguri, iar pe noi ne-a abandonat în mâna nemiloasă şi neprimitoare a norilor. Grădinile erau goale, nici acestea nu aveau nimic de dăruit acum după ce o vară întreagă au rodit , nu ştiu, plâng, se tânguiesc sau se odihnesc.
            Uliţa-i goală, pietrisul sclipeşte ca mici ochi scăldaţi în lacrimi, se aud doar paşii mărunţi şi iuţi, prin veşmântul pomilor, a unui prichindel zis „Buzban”. Iată, a aparut în raza vizuală a celui ce impleteşte aceste cuvinte. Cu năsucul purpuriu, ochii injectati de răcoare, mâinile îndesate în buzunarele de la pantalonaş în semn că el refuză să dea bineţe unei zile atât de neprietenoasă. Un tricou gri, ce încearcă să-l apere de frig se agită în ritmul paşilor ca şi cum ar vrea să spună „ţine-mă că ameţesc”.
          Şi cum frigul nu-i destul de frig dacă nu-i şi ud, din loc în loc, câte o baltă mascată de otava târzie, îi împrospătează memoria lui Buzban, că-i noiembrie şi că papuceii lui sunt depăşiţi de evenimente. Dar ce-ar fi să ne apropiem să pătrundem în gândurile lui?
          „Ce trist, până şi natura plânge împreună cu mine, ce durere … pe lângă durerea mea, frigul mă biciueste ca un birjar priceput. Nimeni nu m-a întrebat de ce sunt amărât, colegii la şcoală se zbenguiau ca în mai, dar e noiembrie, doamna învăţătoare (înţolită bine) făcea prezenţa cu acelaşi glas melodios ca în septembrie, dar e noiembrie. Ar fi doar un singur lucru care ar putea să mă bucure, dar … dar … lasă, nu mă gândesc, mai bine aş face să mă grăbesc … acasă.”
            Foşnetul frunzelor ruginite se mai împleteşte din când în când cu plescăitul apei din belţi la întâlnirea cu papuceii mustind, dar parcă nu se mai termină cărăruia ce duce spre căldură şi mâncare. Deşi a pornit grăbit spre casă după ce clopoţelul a facut ultima strigare în acea dupamiază, luminile din ferestre îl îndeamnau să iuţească pasul că-l ajunge însingurata noapte.              
              Dar ce-ar fi să ne mai apropiem ca să-i mai ascultăm gândurile poate aflăm de ce e trist.
           „De ce sunt trist? Sunt nenumărate motive care au rămas în urma mea după ce m-au întristat şi mai sunt şi alte motive care nu mă lasă din oftat. Bine, am să enumăr câteva motive ale nefericirii mele. Noiembrie, frig, ploaie, belţi, seară, nori, … da, ştiu, ştiu că mai este ceva, dar nu ştiu cum să spun, că doare şi poate am să plâng şi-am să mă fac de râs, copil mare ce sunt, da, sunt mare, azi am implinit 10 ANI … ”
             Liniştea gândurilor încarcă iar văzduhul, ochii îi licăresc mai tare, şterge instinctiv năsucul înroşit şi păşeste cu spor pe cărare. Acum este aproape acasă , dar hai să ne mai apropiem, poate auzim ceva despre durerea provocatoare de lacrimi.
           „De ce sunt trist? Pentru că vara s-a dus şi mult mai este până oi mai vedea florile pe câmp. De ce sunt trist… chiar vreţi să auziţi de ce sunt trist acum când mai sunt câţiva metri până păşesc în ogradă? Bine, vă spun, sunt trist că este noiembrie, da ştiu, am mai spus asta, dar în noiembrie m-am născut eu, da ştiu, şi că este ziua mea de naştere am mai spus, dar n-am spus că mama şi tata nu mă aşteaptă acasă, … că petrecerea de aniversare va fi un oftat lung, că tortul din această seara este o mămăliguţă cu lapte , că tata este la casa lui, iar mama undeva departe, iar eu îmi aştern patul în casa unor oameni buni, sub acoperişul unde a copilărit mama mea. Poate n-ar trebui să fiu trist, că sunt mic şi nu înţeleg tot ce se petrece, dar … dar eu cresc … şi tare aş vrea să fiu un copăcel în casa părinţilor mei. Da, stiu, ei mă iubesc, dar …” Paşii s-au oprit, scoate o batistuţă rărită şi-şi şterge apăsat faţa şi năsucul vrând să nu se vadă că l-a răpus durerea. Licărirea caldă ce răzbate prin fereastră îi luminează pentru moment faţa …se întoarce brusc şi-ntreabă: „De ce sunteţi trişti în această seară?”.

Octombrie 2005

„Decembrie ... căldura nu vine numai de la soare”


                Aseară am avut un timp mai lung până ce somnul şi-a câştigat bătălia, iar în acest timp n-am avut altceva de făcut decât să las gândurile să-mi zburde prin ţinuturile trecutului.
„Decembrie ... căldura nu vine doar de la soare”
               Sfioasă, lumina dimineţii îmi gâdilă pleoapele, în semn că-i timpul să-mi dezvelesc ochii pentru a o vedea. Doi ochi mici şi sprinteni îşi fac apariţia, dis de dimineaţa, şi încă doi aşteaptă să fie înghiontiţi pentru aceasta. Iată-ne, doi copii, trecuţi de primul deceniu de viaţă, într-o dimineaţă de decembrie, treziţi din culcuşul nopţii (făcut pe-o canape extensibilă), sub un geam orientat spre nord (prin care se vedea releul de la Mogoşa). Imaginaţia dumneavoastră v-ar îndemna să credeţi că natura este bine pitită sub plapuma albă a iernii şi că abia aşteptăm să ne luăm fulare şi căciuli ca să ne avântăm cu sania la vale chicotind de fericire ... dar nu-i aşa... Singurul element care se potriveşte cu imaginaţia dumneavoastră este faptul că suntem fericiţi, dar zăpada nu face parte din decor, sania stă încă ruginită în pod, iar noi cu toate acestea ne-am trezit fericiţi.
             Singuri acasă (5), cu o listă de sarcini şi îndatoriri pusă între cele doua sticle ale vitrinei şi cu dorinţă arzătoare să se facă ora aşteptată, sărim de sub plapumă şi începem să mişunăm conform programului. Imaginaţi-vă doi miei în ţarc, la ora amiezii, care aşteaptă decizia ciobanului să-i lase să alerge la mama lor, aşa eram noi doi. Emoţii împletite cu dragoste şi mult, mult dor, fac să pară că penele ceasului sunt legate de podele.
            În program: animalele din gospodărie, cumpărături, curat în camera noastră şi foc în soba de sub boiler. Nu cred să mai fi avut o astfel de zi în viaţa mea, multe sarcini şi totuşi, nespus de bucuros. Soarele-şi întinde razele ce încălzesc ţinutul, deşi păsările călătoare ne-au lăsat demult „scrisoare de adio”, deşi pagina calendarului are o fotografie cu steluţe arginti îngrămădite pe o bojdeucă cu felinarul aprins. Frunzele copacilor stau asternute în covor ruginiu, natura nu-i prea vioaie, dar caldura ne face să credem că troienile s-au rătăcit pe drum.
          Noi ne vedem de treabă conform planificării din vitrină, animalele din ogradă au fost săturate, cumpărăturile (nu prea multe, era înainte de `89), sunt deja pe raft, iar noi plini de pasiune, ştergem elementele decorative de pe mobila ce străjuieşte camera copiilor (doze de la suc şi bere, ambalaje de la ciocolată, poze cu artişti, făceau parte din colecţia ce ne împodobea camera).
             Soarele a ajuns la mijlocul „terenului”, emoţiile ne fac să bâţâim ca apa pe plita încinsă. În zelul nostru de a face totul la superlativ, în acea zi, am pus excesiv de multe lemne pe focul de sub cazanul de la baie, care a cedat sub forţa presiuni, am adunat multă apă cu cârpele (ca în armată), asta ne-a făcut să nu observăm cum se lungesc umbrele. Cu puţin timp înainte de ora aşteptată (când ajungea cursa de doua jumate), ne-am umplut covata, pe care am aşezat-o pe două scaune afară şi ne-am litrocit ca în august, sărind stropi, spumă şi scântei din ochii noştri fericiţi. Ne-am îmbăiat, ne-am îmbrăcat şi iată-ne aşteptând clipa ce avea rolul de a ne face doi copii fericiţi.
             Cu pantalonaşi albaştri şi bluziţe bej cu maro în carouri, cu părul strălucind (sub soarele ajuns pe Stâncile Şoimului) şi ochii inundaţi de lacrimi îşi aşteaptă băieţeii ... mama. Cu paşi nesiguri, cu umerii aplecaţi sub povara timpului petrecut departe de copii, cu braţele întinse şi ochii scânteind, aşa urca dealul din faţa casei cea care-şi înmuiase pâinea în lacrimi de dorul acestor voinicei. Distanţa dintre noi şi mami scădea tot mai mult până când am putut simţi căldura palmelor ei pe obrajii mei. Cuvintele îşi pierd valoarea în astfel de momente...
         Ne-am încleştat toţi trei într-o îmbrăţişare strânsă, lăsându-ne lacrimile să stropească pieptul mamei, pe care ne-am lipit capetele mici. Aş fi putut sta aşa, tot atâta timp cât am stat departe de ea...                
        Ne şterse lacrimile la amândoi (cu mâinile asprite de muncă), ne pupă şi „trase cortina”, lăsând trecutul în mâna uitării.

joi, 26 aprilie 2007

Ce neînţeleasă-i viaţa, de către om!

           Ne naştem şi în vâltoarea evenimentului auzim că cineva scoate sunete asurzitoare (ţipă, ca şi cum ar detesta momentul), altcineva ne ţine suspendaţi şi ne scutură ca să primească un răspuns de la noi, ba ne mai introduce şi o sondă pe nas cu gândul ca nu mai avem nevoie de ce este acolo, iar ca să fie totul după regie, ne taie principala legatură cu „cea care ţipă”, lăsându-ne să ne descurcăm pe cont propriu din acel moment; şi toate se întâmplă neapucând să întrebăm ceva, doar ne exprimăm nemulţumirea faţă de tratamentul cu care am fost primiţi, prin nişte sunete neînţelese nici de noi.

        Acestea se întâmplă în general, dar să vedem ce urmează în particular. 

         După câteva zile de alint cu gingăşie şi stângăcie din partea unei „persoane calde”, întors pe toate părţile şi pipăit de câţiva oameni îmbrăcaţi în alb „ca îngerii”, m-am trezit într-un hol unde o mulţime de vietăţi cu haine de culori diferite şi multe obiecte atârnate de mâini, (printre care şi ceva plante cu moţ în vârf), mă aşteptau. Eu eram dus ca un rege pe braţele „persoanei calde” şi ca o vedetă de cinema au început să mă ovaţioneze şi să producă diferite sunete (de uimire, cred), fiecare după înălţimea şi greutatea lui. N-a durat mult şi am trecut prin diferite temperaturi şi intensităţi luminoase până ce am fost aşezat „după gratii”, o staţi, nu vă imaginaţi că am devenit atât de repede infractor din vedetă, culcuşul meu de „începător” era împrejmuit cu gratii, drăguţ, (cred că am fost considerat fioros). De acolo eram scos: când plângeam, când eram ud sau murdar (ştiţi voi cu ce), ca să mai trag câte-o gură de lapte dulce de la „persoana caldă” sau când aveam vizitatori (v-am spus doar, eram o vedetă). Nu prea mi-a plăcut acea perioadă, ba dupa gratii, ba eliberat, (ca infractorii cu influenţă care ştiu să „ungă” unde trebuie), dar a trecut.

   După un timp în care se tot succeda lumina cu întunericul, am trecut într-o altă perioadă a existenţei mele; „persoana caldă” avea ochii roşii şi mai ieşiţi în evidenţă, vizitatorii s-au împuţinat, iar eu eram „eliberat pe cauţiune”, periodic, mai exact eram scos de după grătar şi „lăsat cu bilet de voie” să-mi descopăr abilităţile manuale pe un pled, înconjurat de o mulţime de zângănitori. În acea perioadă eram doar noi doi, eu şi „persoana caldă”, iar când se aprindea „bila de sticlă din tavan”, în casă îşi făcea apariţia o „voce groasă” care se zgâia la mine iar eu îl imitam.
            Nu după multă vreme am fost numit „Jacques Cousteau”, nu stiu de ce , dar vă spun ce făceam şi poate vă daţi seama; eram „eliberat”, pus pe pled şi cules din diferite colţuri ale locului în care-mi duceam existenţa. Eu zic că mă puteau numi Pămătuf, că eram plin de praf, când mă recuperau. Nici această perioadă nu a fost printre preferatele mele, să tot fi întrerupt în mijlocul expediţiei; ce foloase are omenirea dintr-un proiect abandonat la jumatatea experimentului?
           Văzându-i pe cei din jurul meu că merg dintr-un loc în altul în două picioare, ce credeţi că mi-a venit în gând? Aţi ghicit, am vrut să le demonstrez că nu sunt diferit de ei (deşi ei aşa se poartă cu mine) şi ajutându-mă de „stâlpii care mă separau de lumea exterioară”, adică gratiile care erau alături de mine la bine şi la greu, am ajuns să „văd lumea de sus”, (aşa cum eram eu privit până atunci). Ce eveniment am stârnit, iar m-am simţit ca un actor (dar nu la debut), bliţuri, pupici, săltat în sus (asta nu mi-a plăcut), glasuri ţuguiate, zgâieli, toate îmi erau adresate, şi eu, care am aşteptat atâta vreme pentru asta, dacă ştiam că le place celor mari să mă vadă sus, o faceam mai repede.


  Eeee, de acum am trecut într-o altă etapă, (am evoluat, după spusele lui Darwin), numită „nu-i voie”; înzestrat cu mâini care puteau prinde orice şi împins de o dorinţă arzătoare de a băga în gură, am trecut prin această perioadă frustrantă fără multe satisfacţii; îmi amintesc doar cum mă ştergea pe faţă „persoana caldă” de urmele lăsate de nişte beţe colorate cu vârful cărora puteam face semne pe pereţi (cu semnificaţia „şi pe aici am trecut”) sau îmi mai amintesc cum mă strângea de gură când încercam să văd ce gust au capacele acelor „beţe”. Dar a trecut şi perioada aceea... Ce nu mi-a plăcut, era că nu am reuşit să mă fac înţeles, de orice spuneam, ceilalţi râdeau, chiar dacă eu eram serios în ceea ce spuneam (se vedea chiar şi pe mimica feţei).

  Într-o zi, iar am creat un eveniment care i-a adunat pe mai mulţi la noi acasă, eu îmi ţineam discursul zilnic de nemulţumiri şi dorinţe pe care l-am finalizat cu rostirea numelui participantei la meeting „MAMA”, aceasta a sărit ca şi cum ar fi văzut un diamant veritabil, mi-a umplut faţa de pupici, nimic din ceea ce am spus eu nu a fost important, ci doar numirea ei; şi uite aşa i-am dat nume „persoanei calde”. Tare s-a bucurat, de parcă până atunci n-a mai avut nume, (dacă ştiam că se bucură, o numeam atunci când am auzit-o ţipând în camera aceea albă, când toţi mă zgâlţâiau de parcă nu mi-am plătit datoriile). Cu aceasta am trecut într-o altă perioadă a vieţii, dar nu înainte de bliţuri, pupici, voci ţuguiate şi multe dulciuri la eveniment.


  Dacă până acum tot ce făceam era imitat de ceilalţi, a venit vremea să-i imit şi eu, cum auzeam un cuvânt, repede încercam să-l reproduc. După reacţiile celorlalţi, cred că nu-mi ieşea de fiecare dată, dar nu m-am descurajat. Treptat, treptat, am trecut într-o altă etapă, în perioada „ce, cum, de ce?” şi mi-o amintesc pe „MAMI” (cea căruia eu i-am pus nume) cum îşi pierdea răbdarea, pentru că frecvenţa întrebărilor mele o depăşea pe cea a răspunsurilor. Această perioadă s-a împletit cu cea a răspunsurilor în contradictoriu, adică mi se spunea „NU FACE” şi eu începeam deja să întreprind ceea ce îmi era interzis, aşa eram „setat pe butonul contra”, să fac ce nu era voie, asta provoca plânsete (din partea mea) şi palme la fund (din partea mamei); iar acest tip de tratament (foarte necesar pt mine) a tot continuat până mi-am luat Diploma de Bacalaureat, diferenţa o făcea doar „obiectul disciplinător”.
    
 Dar să ne întoarcem la ale noastre... Ooo, am uitat să vă spun că mi-am dat seama în perioadele anterioare că nu suntem singuri pe pământ şi că zidurile pe care-mi exercitam “talentul”, nu erau capătul lumii; am „descoperit” că există o minge de foc la care nu mă puteam uita, iar oamenii erau mai veseli când era aceasta pe „tavanul de afară”; şi că uneori cerul plânge, iar atunci nu eram scos afară ca să nu mă molipsesc şi eu,... cel puţin de o gripă. Urăsc această perioadă. De ce? Pentru că a trecut aşa repede...

   Am trecut într-o altă perioadă în care puteam face mai multe lucruri în acelaşi timp: să alerg, să strig, să ţin ceva în mână şi să finalizez cu o căzătură, toate în acelaşi timp. Eram dolofan şi mi-am dat seama că multe persoane cu păr lung şi voce piţigăiată, vedeau ceva interesant la mine (încă de pe atunci), încât mă ciupeau de obrăjori şi mă pupau, mi se ridică colţurile buzelor când mă gândesc la acea perioadă. Erau câteva elemente care îmi atrăgeau atenţia şi care mă determinau să fac orice mi se cerea (să mănânc orez, de exemplu), doar ca să obţin una dintre ele. Acestea erau: jocul cu fetele de aceeaşi înălţime, boxul (aţi citit corect) şi să stau în braţele fetelor mai mari, să-mi sprijin obrăjorii de pieptul lor.

  Mi-l amintesc pe tati (omul cu vocea groasă), cum într-o dimineaţă în care a fost „pedepsit” să stea cu mine acasă, pentru că fusesem bolnăvior în zilele anterioare, încerca să-mi dea orez să mănânc, iar eu, încăpăţânat cum eram nu am cedat până nu mi-a spus că aceea era mâncarea boxerilor. Din acel moment a devenit mâncarea mea preferată. Tot atunci am învăţat că anumite cuvinte rostite de către adulţi provoacă supărare şi mânie, iar rostite de copii stârnesc amuzament şi chiar se poate primi recompensă dacă se repetă. Aşa mi se întâmpla când eram dus de mami în locul unde-şi petrecea o mare parte a zilei, colegele ei îmi cereau să repet acele cuvinte, după care îmi umpleau mânuţele cu bomboane, ca recompensă. Ca să nu stau singur, (atunci când mami şi tati erau la muncă), eram lăsat în grija unei tanti care uneori vorbea cu mine într-o limbă pe care eu n-o înţelegeam şi spre dezamăgirea mea nu am reuşit s-o învăţ. Într-o zi după ce soarele îşi începuse alergarea pe „terenul albastru”, tanti m-a îndemnat să mănânc ceva iar eu am refuzat. Experimentată fiind, mi-a promis că mă lasă, după mâncare, să ies să mă joc cu fetiţele, iar eu am acceptat instantaneu. Abia am îndesat ultima îmbucătură, că am şi întins-o pe coridor spre uşă, cu mâinile ridicate de bucurie; în trecere, am prins o plantă curgătoare care atârna pe lângă perete (până în acel moment); văzând că vine jos, am fost curios cum va cădea şi m-am întors s-o privesc, dar m-am apropiat atât de tare, încât mi-a căzut în obraz (această amintire stă încrustată pe faţa mea şi în zilele acestea).

  După ce tanti n-a mai venit să stea cu mine, am fost dus într-un loc unde erau mulţi copii şi o tovarăşă (doamnă), care pe lângă faptul că ne aduna de pe unde eram, ne pedepsea uneori dacă nu ascultam ne şi învăţa multe. Ea m-a învăţat să pun cuvintele cap la cap, cu un final rimat şi să le spun oamenilor mari, care mă aplaudau, pupau şi ciupeau de obrăjori, după ce le demonstram că sunt un mic artist (în mintea mea). Atunci am învăţat că viaţa este într-o contină schimbare, că ce adori mult, nu ţine permanent. Eu am crescut, obrăjorii mi-au scăzut, copiii plângeau de multe ori după ce se jucau cu mine, deoarece le aplicam un „tratament convingător” când nu vroiau să folosească strategia mea.
            Întro vară însorită (mi-amintesc cu multă claritate), am fost informat că voi fi mutat din locul unde mă jucam cu copiii, într-un alt loc unde copiii îmbrăcaţi în aceeaşi culoare, stau câte doi la o măsuţă şi învaţă să facă ceva ce numai la adulţi am mai văzut până atunci, adică învaţă să pună vorbele pe hârtie. Mi-a cam pierit entuziasmul, când, la ultima întâlnire cu copiii jucăuşi, am primit de la tovarăşa educatoare (aşa o strigam toţi copii), un cadou în care nu erau jucării, nu erau baloane şi nici măcar plastilină sau creioane colorate, ci caiete, creioane cu mină de cărbune şi un stilou, semn că am fost „pedepsit” să învăţ să „desenez” cuvinte. Am început să plâng, nu pentru că nu primisem jucării, nu pentru că era ultima întâlnire cu copiii jucăuşi, nu pentru că urma să merg la o altă tovarăşa, ci pentru că mi-era teamă că n-o să pot desena vorbe pe hârtie şi pentru că o să fiu pedepsit din această cauză.

  Şi după ce toată vara mi-am petrecut-o departe de „casele aşezate una peste alta” şi de duritatea asfaltului (care mereu îşi lăsa semnele existenţei lui pe genunchii mei), adică într-un loc unde pe pragul grajdului savuram laptele înspumat şi cald, tocmai muls de la văcuţă, unde râul era cea mai puternică atracţie a sezonului, unde puteam să aleg mărul sau roşia pe care vroiam să le mănânc direct din grădină, unde dudele aveau rolul de a da bătaie de cap bunicii care ne spăla tricourile, (tare erau frumoase verile petrecute departe de fals numita, civilizaţie). Dar aşa cum se spune, că momentele plăcute au o mare calitate şi a nume, de a trece repede, iată că mi-a venit şi mie ziua să fiu îmbrăcat în costum albastru cu camăşuţă în pătrăţele, chipiu pe cap şi o gentuţă pe spate încărcată de caiete, cărţi şi instrumente de „pictat cuvinte”. Mami şi-a luat odrasla de mână şi mândră de mine (ca şi cum am fi mers la premiere), ne-am îndreptat spre clădirea care urma să ascundă în ea multe din bucuriile, nemulţumirile, şiretlicurile, visele, dorinţele, idealurile, neîmplinirile şi amintirile mele. Acolo s-au format multe rafturi a ceea ce sunt şi ştiu să fac acum, acolo am avut parte de o cascadă de sentimente şi trăiri, poate cu o altă ocazie, voi aşterne pe hârtie evenimentele care au săpat adânc în „câmpul memoriei mele”. În acea zi am realizat, că fiecare copil are câte o mămică şi că viaţa are multe surprize pe care le dezvăluie treptat (încă mai am parte de astfel de tratament dim partea ei).

  La scurt timp după ce am trecut prima dată pragul clasei mele, am avut şi prima dezamăgire şi nemulţumire. Trecusem de bucle şi bastonaşe, începusem să facem semne serioase pe caiet, dar acestea fiind mai complexe, necesitau ajutor din partea tovarăşei învăţătoare (aşa ni s-a spus s-o numim) şi atunci s-a întâmplat tragedia. Eu nu foloseam aceeaşi mână ca şi colegii mei, mai exact, eu mă foloseam de mâna stângă, pentru a mă exprima pe hârtie. Grav, fără viitor, dezgustător, acestea au fost sentimentele mele când am fost forţat să apuc stiloul cu mâna cu care nu ştiam altceva să fac decât să mă ţin de gâtul mamei; ba mai mult, mami a fost încurajată să-mi bandajeze mâna stângă ca să nu fiu tentat s-o folosesc în ascuns şi s-a produs dezastrul, adică fără o educare în prealabil, mâna dreaptă a făcut semnele cu mai puţină graţie şi spirit artistic (din nefericire).

  După primul an împărţit între, clasă, drumul spre casă, teme, joacă şi somn, m-am întors într-o zi însorită, de la şcoală, cu o coroniţă, o diplomă, ceva cărţi şi un bucheţel de flori, dar nu am ajuns acasă înainte de a trece pe la fotograful oraşului (doamna Muscă), ca să imortalizăm momentul. Mi-o amintesc pe doamna cu bliţul cum ne aranja în „platou” ca un regizor cu experienţă. Şi a mai trecut o premiere urmată de laptele călduţ, râu, fructe, şi multe jocuri ce mă încurajau să nu aştept să mă întorc la carte.
             Am multe amintiri din această perioadă a copilariei, care merită trecute în rândul celor neşterse, dar care din cauza alergării printre cuvinte am hotărât să le aloc mai multă atenţie, altă dată.
            Şi am mai trecut într-o etapă ce mi-a întristat existenţa, am să-mi rezerv dreptul de a lăsa câteva spaţii libere,



                                            în semn de uitare a acelei perioade triste în care am învăţat că nu-i uşor să fi copil şi că cei care te iubesc şi pe care-i iubeşti nu sunt mereu aproape (fizic). Acea perioadă s-a încheiat cu o baie afară în covată în 9 Decembrie într-un an al copilăriei mele.
              Tovarăşa a fost înlocuită de profesori, eu am slăbit şi am crescut (dar nu mult), îmi amintesc frânturi din acea perioadă: săniuşul iarna, colindatul de Crăciun, steaua de Anul nou, ascultatul muzicii la casetofonul rusec al lui tati (împreună cu fratele meu), culesul de fructe de pădure (cu odraslele vecinilor), câteva scurte imagini de la şcoală, dar nimic mai important ca trecerea la etapa următoare care a fost marcată de o experienţă de neuitat pe malul mării. Am vrut să mă fac marinar şi am mers la examen la Marina Militară,



o experienţă în plus, atât s-a ales după două săptămâni de examene, teste şi disciplină militară. M-am întors la realitate, când am realizat că liceele îşi finalizaseră examenele, iar eu am găsit loc doar la profesională (interesantă experienţă). Cred că m-am cam lungit cu detaliile, trebuia doar să „alerg” prin amintiri, dar eu, se pare că am mai făcut câte o staţie.

          Ca exemplu că rădăcinile îmi sunt adânc înfipte în tatăl meu, am început să gândesc (el este un mare gânditor, 80% din viaţa lui se petrece gândind, cred), să fac conexiuni, să-mi pun întrebări şi să caut răspunsuri, să caut acel ceva care să fie fundaţia existenţei mele, simţeam că fără o „fundaţie”, viaţa mea este neîmplinită.
           A fost un adevarat proces de căutare în diferite domnenii, în meserie (prea cenuşiu), în a iubi pe cineva (multe dezamăgiri), în distracţii cu prietenii (prea scurte, de multe ori cu rezultate negative), am căutat mai adânc în existenţa mea, acolo am găsit ceva destul de neglijat şi nelustruit. M-am târât până la el, l-am apucat şi am început să-l şterg de depunerile timpului, sclipirea lui mi-a luminat faţa şi mi-a înseninat perspectiva, am hotărât ca acel ceva să fie piesa de rezistenţă a vieţii mele. Poate vă întrebaţi ce era, bine vă spun, „dorinţa de a face voia lui Dumnezeu”. La început stângaci, cu şchiopătat, am făcut primii paşi spre a-i sluji lui Dumnezeu cu ardoarea ce mă caracteriza. Dar nici această experienţă nu a avut puterea de a opri timpul, aşa că evenimentele s-au rostogolit ca un măr copt în miezul toamnei.

           Din experienţă în experienţă, am ajuns ca după profesională, să dau diferenţe şi să intru la zi la Liceul Auto Baia Sprie. Acolo începea să se contureze un vis pe care-l aveam când eram de 1 metru. Această şcoală a fost începutul civilizaţiei (chiar dacă mulţi nu prea dau credit acestei instituţii). Cu bazele puse de părinţii mei şi de tovarăşa, „clădirea” existenţei mele a primit şi din acest loc un set bun de cărămizi. Tot în acea perioadă mi-am început şi sfârşit „cariera” sportivă (box). Pare amuzant, dar, disciplina de acolo încă îşi „scoate gulerul” şi acum; şi tot în acea „eră”, am întâlnit „picătura de rouă de pe petala purpurie de trandafir scăldat în razele proaspete ale dimineţii”, de fapt era o reîntâlnire, scurtă, ca o baie de dimineaţă, în apă rece, care are rol să învioreze întreaga zi. Aşa s-a şi întâmplat, a avut acelaşi efect pentru viaţa mea, (înviorător).
          Scoala s-a terminat, iar eu, în dorinţa de nelimitare (bună dorinţă, rea strategie), am vrut să mă fac poliţist (era să scriu cu P mare). În acele împrejurări mi-am descoperit un „ţepuş” ( existent de când mă zgâlţâiau cei îmbrăcaţi în halate albe), care mi-a limitat variantele de dezvoltare profesională. Tot atunci Centrul Militar m-a trecut în rândul celor care fac mâncare, pe timp de război.
  Şi astfel... am ajuns şofer (voi ataşa o poză de atunci ca să zâmbiţi împreună cu mine).
  Am tot schimbat maşini până m-am hotărât să încerc altceva. Bună încercare, dar scurtă, nu a ţinut decât un an. După un examen (ca cele de pe vremea aceea - greu), am intrat la asistenţă medico-socială (nimeni în jurul meu, nu ştia ce-i aia, nu se prea auzise în interiorul graniţei noastre despre protecţie socială, făceam parte din pionierii acestui sector). Am descoperit în mine abilităţi ce stătură până atunci în adormire şi tot atunci m-am întors în Baia Sprie unde s-au pus bazele frumoasei vieţi de familie. Mai exact, prin miracol (da, cred asta), soţia mea dragă „Raluca” a fost mişcată emoţional, iar eu m-am rugat ca dacă va fi să ne „creştem copiii împreună”, atunci să se-nfiripeze ceva, dacă nu, atunci să trecem unul pe lângă altul ca nişte străini. În vara anului următor, s-au adunat oameni care nu se cunoşteau, prieteni, şi binenţeles, familiile, ca să felicite proaspăta familie. Doamne, când mă gândesc ce copil eram, ... mă ruşinez şi mulţumesc lui Dumnezeu că nu a făcut după „maturitatea” mea, ci după mila şi dragostea Lui. Esenţial, în această minunată viaţă de familie, este că noi trebuie să mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat de mână şi că fapt că eram tineri, am putut să fim modelaţi ca lutul proaspăt frământat.
 

          Ar mai fi multe de scris, ce nu am scris şi multe de completat la ce este deja însemnat. Deşi am început prin a scrie o pagină prin care să scot în evidenţă faptul că în orice moment al vieţii ne-am afla, noi îl dorim pe următorul sau pe precedentul, a ieşit o combinaţie de imaginar şi real, un mod de a descreţi frunţi, de a stârni zâmbete şi de a scăpa câte un scurt oftat.
                           Atât despre trecut, iar despre viitor, două strofe ce mi-au stârnit fiori:

De voi trăi sau viaţa-mi va surâde în obraz,
De-oi fi scăldat în fericire sau jos în valea de necaz,
Un singur gând aş vrea să am mereu,
Să-I închin viaţa mea lui Dumnezeu.

Şi de-oi fi trist sau plin de bucurie,
Şi de-oi fi singur sau înconjurat de-o mie,
Nu voi lăsa o clipă, gândul jos...
Dorinţa de-a călca în urma lui Hristos.